În limba japoneză există o serie de cuvinte ce pot fi traduse drept „fantomă”, de la yūrei 幽霊 („spirit difuz”) și obake お化け („transformare”) la bōrei 亡霊 („spirit decedat”) sau shiryō 死霊 („spirit mort”). Să nu credeți, însă, că toate fantomele sunt la fel. Unele rămân printre cei vii din cauza nerespectării ritualurilor funerare, altele din cauza unor emoții îndeajuns de puternice încât să le țină „legate” de lumea aceasta, iar altele, în mod surprinzător, pot aparține unor persoane încă aflate în viață, dar care, în timpul somnului, își părăsesc trupul.

Printre acestea se numără și onryō 怨霊 („spirit dușmănos/răzbunător”), un tip de fantome deosebit de periculoase din cauza emoțiilor intense – în special ura, furia, gelozia – pe care le-au trăit înainte de moarte. În loc să treacă în viața de apoi, acestea, adesea victime ale trădării, ale războiului sau ale altor crime violente și nedrepte, revin printre cei vii sub forma unor spirite puternice și dușmănoase. Singurul lor scop este răzbunarea. Onryō aruncă blesteme cumplite asupra persoanelor sau locurilor pe care le bântuie, fără a distinge între vinovați și nevinovați. Aceste blesteme se transmit mai departe, asemenea bolilor contagioase, dând naștere unor cicluri devastatoare de suferință și catastrofe.

Oiwa – de la teatrul kabuki la Ringu

Una dintre cele mai cunoscute fantome de tip onryō este Oiwa, personajul central din piesa de teatru kabuki Tōkaidō Yotsuya kaidan 東海道四谷怪談 („Povestea cu fantome din Yotsuya, pe drumul Tōkaidō”) de Tsuruya Nanboku IV. Piesa a fost scrisă la începutul secolului al XIX-lea și prezintă povestea unei tinere desfigurate cu otravă și lăsate să moară, cu complicitatea soțului său, în urma unui complot pus la cale pentru ca acesta să poată fi cu o altă femeie. Neavând cum să-și găsească pacea în urma acestei trădări violente, spiritul său începe să-l bântuie până îi ruinează complet viața. Fantoma lui Oiwa a apărut în nenumărate ecranizări japoneze de-a lungul timpului, urmând ca, mai apoi, să devină și sursă de inspirație pentru Sadako, fantoma care iese din ecranul unui televizor în celebrul film horror Ringu din 1998. Patru ani mai târziu, Sadako a ajuns și la Hollywood sub numele de Samara, în remake-ul american The Ring.

Goryō și cele trei mari spirite răzbunătoare ale Japoniei

De asemenea, onryō ale personalităților influente sau ale nobililor sunt uneori numite și goryō 御霊 („spirit onorabil”). Călugărilor budiști și asceților le era adesea cerut să oficieze ritualuri religioase în numele unor astfel de spirite răzbunătoare, care, în anumite cazuri, erau ridicate la rangul de zei pentru a li se domoli mânia. Teama de goryō a căpătat o importanță deosebită odată cu tulburările politice de la sfârșitul perioadei Nara (710–794) și a jucat un rol semnificativ în intrigile de la curtea imperială din perioada Heian (794–1185).

În timpul domniei împăratului Kanmu (781–806), capitala a fost mutată cu 40 km spre nord, de la Heijō-kyō (actualul oraș Nara) la Nagaoka-kyō. O facțiune care se opunea acestei mutări l-a asasinat pe nobilul responsabil de supravegherea construcției noii capitale. Fratele mai mic al împăratului, prințul Sawara, a fost arestat ca suspect principal, urmând să fie exilat pe insula Awaji. Profund afectat, prințul s-a înfometat pentru a-și dovedi nevinovăția, dar a murit în drum spre exil. La scurt timp după, mama și soția împăratului Kanmu s-au stins și ele din viață, iar Nagaoka-kyō a fost năpăstuită de o serie de inundații. Considerând că toate aceste dezastre au fost provocate de blestemul spiritului fratelui său, împăratul s-a văzut nevoit să mute iar capitala, de data aceasta la Heian-kyō (actualul oraș Kyōto). Apoi, pentru a domoli mânia spiritului prințului Sawara, l-a numit împărat post-mortem (împăratul Sudō) și l-a ridicat la rangul de zeu; spiritul său este venerat până astăzi la sanctuarele Kamigoryō Jinja și Sudō Jinja din Kyōto.

Pe lângă prințul Sawara, există trei alte figuri istorice ale căror spirite răzbunătoare sunt considerate a fi deosebit de periculoase și puternice: Sugawara no Michizane 菅原道真 (845–903), Taira no Masakado 平将門 (aprox. 900–940) și împăratul Sutoku 崇徳天皇 (1119–1164). Acestora li se atribuie adesea și titlul de Nihon sandai onryō 日本三大怨霊 („cele trei mari spirite răzbunătoare ale Japoniei”).

Haideți să aflăm acum și de ce.

1. Sugawara no Michizane

Sugawara no Michizane s-a născut într-o familie nobilă de cărturari din Heian-kyō. A fost un poet și un politician erudit, dând dovadă de o inteligență deosebită încă de la vârsta fragedă de 5 ani, când a început să compună poezii. A avut parte de o educație aleasă, a trecut cel mai înalt nivel al examenelor guvernamentale la doar 26 de ani, iar la vârsta de 33 de ani a obținut echivalentul unui doctorat modern. Treptat, a urcat în ierarhia birocratică și și-a consolidat prestigiul public după ce a fost numit guvernator al provinciei Sanuki (actuala prefectură Kagawa), iar mai apoi Ministru de Dreapta (udaijin), una dintre cele mai înalte funcții de la curtea imperială.

La acea vreme, nobilul clan Fujiwara exercita o influență considerabilă în lumea politică, iar puterea lui Michizane ajunsese la un nivel similar. Ministrul de Stânga, Fujiwara no Tokihira, nu era încântat de acest lucru, așa că a orchestrat o înscenare, acuzându-l de o infracțiune pe care acesta nu o comisese. I-a spus împăratului Daigo că Michizane complota pentru detronarea sa. Crezându-l, împăratul l-a exilat pe Michizane la Dazaifu (în actuala prefectură Fukuoka), tratându-l ca pe un prizonier și fără a-i oferi șansa de a se apăra împotriva acuzațiilor false. La doar doi ani de la exil, Sugawara no Michizane a murit sfâșiat de disperare.

Fujiwara no Tokihira a preluat puterea lui Michizane, însă a murit brusc la doar 39 de ani. La scurt timp după, moștenitorii tronului au fost răpuși pe rând de boală, un fulger a lovit palatul imperial, ucigând mai mulți nobili, iar la câteva luni s-a stins și împăratul Daigo. Toată lumea din capitală era convinsă că spiritul lui Michizane se transformase într-un zeu al fulgerelor, pedepsindu-i pe toți cei care-l umiliseră. Degeaba a fost repus în funcție post-mortem și i s-a ridicat un sanctuar: spiritul lui Michizane a continuat să dezlănțuie dezastre asupra capitalei. Abia la peste 80 de ani de la moartea sa, în timpul domniei împăratului Ichijō, când Sugawara no Michizane a fost deificat și ridicat la rangul cel mai înalt de zeu al statului, blestemul său a fost domolit. De atunci, Michizane a devenit cunoscut drept Tenjin 天神, zeul mediului academic, al erudiției și al învățării.

Tenjin rămâne o zeitate populară și în ziua de azi. Înainte de examenele școlare, mulți elevi japonezi îi vizitează sanctuarele pentru a se ruga să aibă noroc și să promoveze.

2. Taira no Masakado

Taira no Masakado a fost un samurai și un mare lider din perioada Heian. Data nașterii sale nu este cunoscută, însă se crede că ar fi fost la scurt timp după moartea lui Sugawara no Michizane. Din acest motiv, unii consideră că Masakado ar fi chiar reîncarnarea acestuia și că revolta pe care a condus-o în ultimii ani de viață împotriva împăratului ar fi fost o continuare a blestemului lui Michizane.

Acesta era descendent al nobilului clan Taira și a avut o copilărie privilegiată în capitală. S-a mutat mai apoi în provincia Shimōsa (la nord-est de actualul Tōkyō). Necazurile au început după moartea tatălui său. Legile succesiunii nu erau bine stabilite la acea vreme, iar unchii săi au încercat să-și însușească cea mai mare parte a pământurilor tatălui său. Relațiile s-au deteriorat drastic, ajungându-se la o luptă deschisă. Masakado a căzut într-o ambuscadă întinsă de unul dintre unchii săi, însă, fiind un războinic redutabil, i-a învins rapid pe atacatori, după care s-a răzbunat incendiindu-le pământurile, devastând ținuturile și măcelărind mii de oameni. Astfel, a intrat în conflict și cu alte rude, care au prezentat disputa în fața împăratului.

Luptele cu unchii au continuat, Masakado ieșind victorios de fiecare dată. Vitejia sa a devenit rapid cunoscută în întreaga regiune Kantō, iar mulți samurai au început să se adune sub comanda sa. Profitând de acest avânt, Masakado a atacat capitalele celor opt provincii din Kantō, alungându-i pe guvernatorii acestora. S-a autointitulat „Noul Împărat” și a proclamat înființarea unui nou stat, care controla estul Japoniei. La acea vreme, provinciile din Kantō sufereau sub guvernarea opresivă a administratorilor locali, așa că instaurarea noului stat a fost primită cu bucurie de locuitori. Dar curtea imperială nu a putut accepta așa ceva, iar Masakado a fost condamnat drept rebel și trădător.

Mai mulți războinici, printre care chiar și aliați și rude ale lui Masakado, au primit din partea curții misiunea de a-l decapita. La doar două luni după ce Masakado își proclamase noul stat, aceștia au reușit, printr-un atac surpriză, să-i înfrângă armata și să-l decapiteze. Capul său a fost dus la Heian-kyō și expus public, ca avertisment pentru oricine ar mai fi încercat să se revolte împotriva autorității.

Conform legendei, chiar și după luni întregi, capul lui Masakado nu s-a descompus. Privirea i-a devenit tot mai aprigă, iar gura i s-a strâmbat într-o grimasă hidoasă. Într-o noapte, capul s-a ridicat în înaltul cerului, traversând țara spre provincia Shimōsa și căzând într-un sat pescăresc din provincia Musashi, pe locul actualului Tōkyō. Sătenii care au găsit capul l-au curățat, l-au îngropat și i-au ridicat un tip de mormânt numit kubizuka 首塚 („movila capului”), menit să-i liniștească spiritul.

Masakado a fost venerat de țărani ca un adevărat războinic, un simbol al dreptății care s-a ridicat cu eroism împotriva unei nobilimi corupte și leneșe. Dar, în ciuda deificării sale și a popularității în rândul claselor de jos, spiritul său nu și-a putut găsi pacea. La începutul secolului al XIV-lea, o epidemie devastatoare ce a lovit Edo i-a fost atribuită spiritului său încă furios. Pentru a-l îmbuna, a fost mutat la sanctuarul Kanda, unde a fost proclamat una dintre zeitățile principale. Spiritul său a fost astfel potolit o vreme, însă, în 1874, a avut loc vizita împăratului Meiji la acest sanctuar. Era considerat nepotrivit ca un dușman al familiei imperiale să fie onorat în timpul vizitei împăratului, motiv pentru care statutul de zeitate al lui Masakado i-a fost revocat. Ca urmare, de-a lungul secolului al XX-lea, o mulțime de accidente, incendii, boli și apariții misterioase i-au fost atribuite spiritului lui Masakado. În cele din urmă, în 1984, ca răspuns la presiunea publică, statutul său de divinitate a fost restabilit.

În prezent, se depune mult efort pentru a nu-i înfuria din nou spiritul. Spre exemplu, dacă personajul lui Masakado urmează să apară într-o emisiune, echipele posturilor de televiziune vizitează de obicei locul din Tōkyō unde este îngropat capul său, pentru a-l omagia.

3. Împăratul Sutoku

Împăratul Sutoku a fost primul fiu al împăratului Toba, urcând pe tron la vârsta de doar 3 ani. Acesta nu a deținut aproape nicio putere reală. Mai mult, a fost silit să abdice în 1142, din cauza intrigilor fostului împărat Toba. După moartea tatălui său, împăratul Sutoku l-a provocat la război pe împăratul domnitor Go-Shirakawa. Era nemulțumit de tratamentul nedrept la care fusese supus, încercând astfel să-și recapete puterea la curte.

Curtea imperială s-a divizat în două facțiuni: cea loială împăratului Go-Shirakawa și cea loială împăratului Sutoku, ajungându-se la izbucnirea unui conflict acerb de succesiune, cunoscut sub denumirea de Rebeliunea Hōgen (1156). În cele din urmă, împăratul Sutoku a fost înfrânt și forțat să devină călugăr pentru a evita o pedeapsă aspră. Însă inamicul său politic l-a pedepsit oricum, trimițându-l în exil în provincia Sanuki.

În timpul exilului, împăratul Sutoku a devenit devotat budismului și a copiat cinci sutre. Când le-a prezentat curții imperiale, sperând că vor fi depuse într-un templu din capitală, acestea au fost trimise înapoi, pe motiv că ar putea fi blestemate. În urma unei astfel de umilințe, se spune că împăratul și-a lăsat părul și unghiile să crească lungi până în ziua morții, jurând să renască sub forma unui demon care se va răzbuna pentru înfrângerea suferită. Nu s-a mai întors niciodată la Kyōto și s-a stins din viață în exil. Când veștile morții sale au ajuns la fostul împărat Go-Shirakawa, acesta le-a ignorat. A dat ordin ca nimeni să nu poarte doliu și ca pentru împăratul Sutoku să nu fie organizate funeralii de stat, considerându-l un criminal.

Dar după moartea sa, întâmplările bizare și dezastrele s-au ținut lanț. Nici după 20 de zile de la moarte, trupul său nu prezenta semne de putrefacție. Se spune că o furtună cumplită s-a dezlănțuit în timp ce sicriul său era dus spre incinerare. Când în sfârșit trupul i-a fost incinerat, cenușa s-a lăsat asupra capitalei sub forma unui nor întunecat. În anii care au urmat, furtuni, epidemii, incendii, secete și cutremure au năpăstuit capitala. Ba mai mult, rivalitățile dintre clanuri, stârnite de Rebeliunea Hōgen, au luat amploare. Mulți dintre aliații împăratului Go-Shirakawa au murit în lupte, culminând cu Războiul Genpei (1180–1185), un război civil ce a slăbit complet puterea curții imperiale. Toate aceste evenimente i-au fost atribuite blestemului împăratului Sutoku.

Spiritul său a fost adus oficial din Sanuki în capitală abia în 1868, când a fost deificat la sanctuarul Shiramine din Kyōto.

Ce ne spun onryō despre cultura japoneză

Așadar, am putea înțelege prezența acestor spirite răzbunătoare în folclorul japonez drept o expresie atât a dorinței firești de a ne face dreptate în fața unei injustiții, cât și a urmărilor dezastruoase ale unei astfel de dorințe, dacă ne lăsăm consumați de ea (victime colaterale și pagube pe termen lung). Totodată, onryō pot fi și un avertisment privind consecințele propriilor acțiuni. Atunci când provocăm suferință cuiva, există întotdeauna riscul ca roata să se întoarcă împotriva noastră și a celor apropiați. Dar, mai mult decât atât, onryō sunt și o manifestare a modului în care japonezii, asemenea multor alte popoare, au încercat să-și explice de-a lungul secolelor existența unor fenomene neobișnuite sau a unor dezastre naturale care i-au afectat în mod repetat.

Bibliografie

• Core Kyoto – „Spirit Worship: Prayers to Dispel Curses and Bring Peace”, NHK World-Japan, 25 iun. 2026.
• Meyer, Matthew – „Sugawara no Michizane”, Yokai.com.
• Meyer, Matthew – „Taira no Masakado”, Yokai.com.
• Meyer, Matthew – „Sutoku Tennō”, Yokai.com.
• Nakamura, Kyōko – „Goryō”, Kodansha Encyclopedia of Japan, vol. 3, Tokyo, New York: Kodansha, 1983.
• „【日本三大怨霊】3人はなぜ怨霊に？菅原道真・平将門・崇徳天皇の生涯とゆかりの場所”, The Gate, 22 ian. 2021.