Pinul joacă un rol important în cultura japoneză, fiind nelipsit din literatura clasică a spațiului nipon. Astfel, o piesa faimoasă de teatru Nō care include acest topos este Takasago – un spectacol popular printre consumatorii de cultură înaltă din Japonia și nu numai. Takasago este o piesă jucată la începutul anului în Japonia fiind considerat un spectacol de bun augur (縁起がいい engi ga ii) care aduce bucuria și prosperitatea în sufletele spectatorilor. 

Pinul este un simbol al longevității și al perseverenței. Păstrându-și cetina verde pe tot parcursul anului, se crede că pinii sunt acei reprezentanți ai regnului vegetal care îi așteaptă pe zei (神 kami) pe tot parcursul anului, ținându-i aproape. Astfel, omofonia dintre matsu 待つ („a aștepta”) și matsu 松 („pin”) nu este una întâmplătoare. Pornind de la această idee, japonezii își decorează intrările caselor cu aranjamente care includ pini și bambus pentru a-l aștepta pe Zeul Anului Nou. Aceste decorațiuni poartă numele de kadomatsu (門松). 

Piesa Takasago rămâne una dintre principalele piese ale scenaristului și actorului Zeami Motokiyo (1363-1443) și pornește de la motivul literar al pinilor crescuți laolaltă aioi no matsu (相生の松). Conflictul constă în misterul acestor pini, unul aflându-se în Suminoe celălalt la Takasago. Distanța dintre cele două locații este descrisă în piesă ca fiind „peste mări și țări”, la vremea respectivă deplasările fiind dificile.  

Waki (personajul secundar), un călugăr venit din Aso ca să afle misterul acestor pini în pelerinajul său spre capitală, cere explicații unui cuplu în vârstă cu care se întâlnește în regiunea vizitată. Deși la început bătrânii se codesc privind răspunsul la întrebare, odată cu desfășurarea piesei, aflăm că cei doi bătrâni sunt în realitate spiritele celor doi pini faimoși menționați în literatura japoneză. 

Shite (personajul principal reprezentat de bătrân), spune că pinii, deși aflați la o distanță considerabilă, sunt de fapt aproape unul de celălalt prin iubirea ce le apropie inimile. Nu este neobișnuit pentru shintō să considere elemente neanimate din natură ca fiind kami („zei”), cuplul în vârstă din piesă fiind o proiecție a pinilor menționați de către preotul din Aso:  

„Se spune e drept/ că ierburi și arbori/ simțire nu au/ și totuși prea bine cunosc/ vremurile anului […]. Acum nu mai am/ nimic de ascuns/ suntem ale pinilor din Takasago din Suminoe/ ale celor crescuți laolaltă/ duhuri în chip de soți ”(Cionca, 1982: pag. 32-34). 

Piesa se încheie prin dialogul dintre zeul din Sumiyoshi și călugărul din Aso, dansul reprezentat de zeul din Sumiyoshi fiind o elegantă punere în mișcare a urărilor de bine pe care le înglobează piesa. Conexiunea dintre personaje este unică, tot bătrânii rugându-l pe călugăr să se abată de la drumul său pentru a contempla dansul menționat. 

Prin urmare, cultura, credințele japoneze și literatura se împletesc armonios în această piesă care se joacă la începutul anului în Japonia. Zeii trăiesc printre oameni conform credințelor japoneze, din decorul scenei de teatru Nō fiind nelipsiți pinii. Mai jos puteți observa pinul sub care mătură cuplul (imaginea din stânga), dar și pinul mereu prezent în pictura care decorează fundalul scenelor de teatru Nō (imaginea din dreapta, în spatele actorului). De asemenea, de-a lungul coridorului prin care actorii de teatru Nō pășesc pe scenă, mai există încă trei pini care indică locurile în care aceștia se pot opri pentru intonarea replicilor. 

 

Bibliografie: 

Cionca, Stanca. Teatru Nō. București: Editura Univers. 1982. (print) 

https://www.the-noh.com/en/plays/photostory/ps_015.html

 

Andreea M.