Caracterul pentru drum din limba japoneză, 道, pronunțat michi, face parte din vocabularul de bază al limbi japoneze, fiind învățat în clasa întâi. Se regăsește în mulți compuși care exprimă diferite arte japoneze precum calea ceaiului sado, caligrafie, shodo, aikido, judo, kendo
calea sabiei, budo, artele marțiale, shinto, precum și în componența altor cuvinte precum a conduce, michibiku, etc.
道 ＝ 辵 + 首
Apariția acestui caracter uzual este însă extrem de sângeroasă și devine evidentă dacă analizăm componentele acestuia: este format din radicalul pentru drum și gât: mergi pe drum cu capul tăiat al unei persoane în mână.
Michi a apărut în dinastia Shang (aprox secolul 14 î. Hr) în China. În cazul incursiunilor în teritorii străine, era nevoie de protecție împotriva blestemelor date de spiritele păzitoare ale clanului ce locuia în acea zonă. Pentru a trece în siguranță prin alte teritorii, era nevoie deci și de protecție supranaturală. Se presupunea că un cap tăiat al unui locuitor al țării respective, ținut în mână te putea păzi. La fel michibiku, a conduce, are în componență caracterul de drum.
În mod asemănător, caracterul shin「真」, care în forma veche este scris,「眞」reprezintă un cadavru atârnat cu capul în jos, și era folosit pentru a arăta victimele care au murit în urma unor dezastre naturale. Partea de sus,reprezintă trunchiul și mâinile și picioarele care atârnă, iar cealaltă parte este un gât cu susul în jos, cu părul atârnând.
Pentru japonezi, cunoașterea acestor lucruri are importanță în numele pe care le dau copiilor. Studiile etimologice ale caracterelor au devenit importante din secolul 20, japonezii din epocile de dinainte nefiind familiarizați cu etimologiile acestora. De exemplu 菅原道真Sugawara no Michizane, Epoca Heian ( 794-1185), unul din marii poeți ai epocii de aur a Japoniei, care a fost ulterior zeificat și e actualul zeu al învățăturii în Japonia, are o semnificație destul de neplăcută a numelui dacă iei în considerare etimologia, necunoscută la vremea aecstuia.
Pentru a înțelege mai bine motivul apariției acestor caractere, trebuie să înțelegem că scrierea chineză, preluată apoi de japonezi, s-a dezvoltat inițial nu ca o unealtă de comunicare între oameni ci ca un mod de comunicare între om și zei. Aceastea erau la început scrijelite pe carapace de broască țestoasă sau omoplați de vită cu un băț de metal înroșit în foc. Acestea erau inițial aruncate în foc. Crăpăturile rezultate arderii erau apoi interpretate, iar întrebările către zei și răspunsurile acestora erau scrijelite. Din această cauză multe caractere au inițial multe origini sângeroase, precum modul în care trebuie făcute sacrifici zeilor pentru a câștiga în fața adversarilor, modul modul în care trebuie să execuți prizonierii de război și altele.
Alte exemple includ:
- Caracterul pentru alb, shiro 白, reprezintă un craniu albit.
- Caracterul pentru direcție 方,care se regăsește în nenumărate cuvinte precum chihou, houhou, kata, și în compusul a numeroși kanji, are ca origine unn alt obicei sângeros care avea legătură cu protejarea teritoriului. La granițele țărilor erau atârnate de bețe așezate orizontal, cadavre ale unor oameni uciși, iar aceastea ar fi protejat teritoriul împotriva demonilor.
- 伐：kiru, cu sensul de a tăia, reprezintă o halebardă cu care tai gâtul unui om. Și în compoziția acestui caracter, gâtul omului este în dreptul sabiei halebardei.
- 流 (nagasu, nagareru, a curge), reprezintă un cadavru care este purtat de ape. Partea de sus a caracterului este copil scris invers, iar cele trei linii reprezintă părul care plutește în apă.
- 県 ken, pentru prefectură, reprezintă un cap atârnat undeva ca exemplu.
-
取 toru, a lua, este format din mână și ureche. În China antică, în război tăiai urechea dreaptă a inamicului ucis pentru a demonstra numărul dușmanilor învinși și a primi distincții. De a acolo a apărut verbul a lua.